Închinătorii adevărați

Dar vine ceasul și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl (Ioan 4:23)

Samaritenii erau un popor fără nicio legătură cu iudeii, așa cum menționează și Evanghelia după Ioan: „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii” (Ioan 4:9). Religia lor era un amestec de învățături păgâne și practici inspirate din religia adevărată. Scriptura descrie această stare astfel: „Totodată se închinau și Domnului și și-au făcut preoți aleși din tot poporul; aceștia aduceau jertfe pentru ei în templele de pe înălțimi. Așa se închinau Domnului, dar slujeau în același timp și dumnezeilor lor, după obiceiurile neamurilor din care fuseseră aduși” (2 Regi 17:32–33). Beniamin Fărăgău remarcă faptul că situația religioasă a samaritenilor, descrisă în 2 Regi 17:32–33, este o continuare a idolatriei instaurate de Ieroboam. (1) Acesta, din dorința de a-și păstra controlul asupra regatului de nord, a introdus un sistem religios paralel cu cel rânduit de Dumnezeu, stabilind altare, sărbători și preoți proprii (1 Împărați 12:26–33). Idolatria lui Ieroboam a devenit o moștenire spirituală toxică, perpetuată de samaritenii, care „se închinau și Domnului, dar slujeau și dumnezeilor lor”. Astfel, religia lor rămânea una compromisă, cu rădăcini adânci într-o neascultare începută cu secole înainte.

În cele ce urmează, ne vom concentra asupra a trei adevăruri fundamentale, extrase din textul biblic, pe care orice închinător autentic trebuie să le cunoască și să le trăiască. Această învățătură are un caracter profund practic. De ce? Pentru că Scriptura nu este doar o carte a doctrinei sau a revelației teoretice, ci și un ghid practic pentru viața de zi cu zi. În ea, Dumnezeu ne învață cum să trăim, nu doar ce să credem.

Este, de asemenea, important să analizăm acest pasaj într-un context românesc, într-o țară care se autodeclară creștină. Deși majoritatea populației se identifică formal cu valorile creștine, realitatea spirituală trăită lasă adesea loc unui creștinism de suprafață, moștenit cultural sau familial, (2) dar nu neapărat asumat personal. În acest context, cuvintele Domnului Isus din Ioan 4 capătă o relevanță aparte: ele cheamă la o închinare autentică, care nu se limitează la forme exterioare, ci izvorăște dintr-o relație vie cu Dumnezeu.

Se vor închina Tatălui …

Potrivit cuvintelor Domnului Isus, închinătorii adevărați se vor închina Tatălui – adică lui Dumnezeu. Această precizare nu este întâmplătoare. În contextul religiei sincretiste a samaritenilor, în care se amestecau elemente păgâne cu tradiții moștenite din iudaism, Domnul Isus aduce o corectare esențială. El îi spune femeii samaritene: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți” (Ioan 4:22), indicând clar că forma lor de închinare era lipsită de adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Închinarea nu este validă doar prin sinceritate sau tradiție; ea trebuie să fie direcționată exclusiv către Dumnezeul cel viu și adevărat, așa cum S-a revelat El însuși în Scriptură. Femeia samariteană trebuia să înțeleagă că nu este suficient „să te închini”, important este cui te închini și dacă Îl cunoști pe Acela căruia I te închini.

După ce i-a izbăvit pe evrei din robia Egiptului, Dumnezeu i-a adus la muntele Sinai, unde le-a dat Legea, adică cele Zece Porunci (Exodul 19–20). Printre aceste porunci se află una de o importanță fundamentală pentru închinare: interdicția categorică de a face vreo imagine – cioplită sau pictată – care să-L reprezinte pe Dumnezeu sau orice altă făptură, fie om, animal sau orice altceva din creație; „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ sau în apele mai de jos de cât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Exod 20:4-6 s.a.).

Această poruncă subliniază unicitatea lui Dumnezeu: El nu poate fi redus la o formă vizibilă sau materială. Orice tentativă de a-L reprezenta vizual degradează slava Sa și deturnează închinarea. Dumnezeu cere un popor care să I se închine „în duh și în adevăr” (Ioan 4:24), nu prin obiecte de cult sau imagini exterioare. Această învățătură rămâne la fel de relevantă și astăzi, într-o cultură religioasă în care vizualul și simbolismul iau adesea locul relației vii cu Dumnezeu. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, a asculta de ceea ce El a poruncit – inclusiv felul în care dorește să fie onorat. Acest adevăr este subliniat de apostolul Pavel în epistola către credincioții din Roma astfel:

„În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot desvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțămit; ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înebunit; și au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor; așa că își necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, și au slujit și s'au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci! Amin” (Romani 1:20-25 s.a.).

Se vor închina în duh ...

Din cuvintele lui Isus redate de apostolul Ioan – „adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4:23) – înțelegem că închinarea autentică nu este doar o chestiune de formă sau ritual, ci izvorăște dintr-o viață transformată de lucrarea Duhului Sfânt. A te închina „în duh” presupune o inimă regenerată, o viață nouă care răspunde sincer și conștient la harul lui Dumnezeu. O astfel de închinare este posibilă doar acolo unde Duhul Sfânt a produs nașterea din nou, schimbând motivațiile, prioritățile și dorințele omului.

În capitolul anterior, Ioan subliniază un adevăr esențial prin întâlnirea dintre Isus și Nicodim: forma religioasă nu are valoare în sine dacă nu este însoțită de nașterea din nou. Chiar și un lider religios al vremii, cunoscător al Legii și respectat în societate, avea nevoie de o transformare radicală a inimii. Isus îi spune direct: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Corelând textul din capitolul 3 cu cel din capitolul 4, Beniamin Fărăgău afirmă că închinarea adevărată este posibilă doar în urma nașterii din nou. În Ioan 3, Domnul Isus îi spune lui Nicodim că „dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (v. 3), iar în capitolul următor, aceeași temă revine sub forma unei chemări la o închinare „în duh și în adevăr” (Ioan 4:23). Astfel, nașterea din Duhul devine temelia închinării autentice:

În Ioan 3:14-21, Isus îi dă doar o parte din răspuns lui Nicodim. Ca nașterea din Duh să fie posibilă, păcatul trebuie rezolvat mai întâi în sens obiectiv. Pentru aceasta, Isus a fost înălțat și a luat asupra Lui păcatele întregii lumi, deci și păcatele Samaritencii. Dar, pentru ca hotărârea de iertare pe care El a câștigat-o prin Moartea Sa să devină validă și în dreptul femeii, ea însăși trebuia să-și recunoască păcatul și să se depărteze de fărădelege. (3)

Această linie de gândire este susținută și de apostolul Pavel, care le scrie corintenilor despre natura noului legământ și lucrarea Duhului: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Pavel accentuează faptul că o viață în Hristos presupune o schimbare profundă, nu doar o apartenență exterioară la o religie sau o comunitate. Prin urmare, închinarea autentică este posibilă doar acolo unde a avut loc această naștere din nou, această reînnoire interioară produsă de Duhul Sfânt. Fără ea, orice formă de religiozitate rămâne superficială și lipsită de putere.

Prin urmare, apostolul Pavel susține că slujba Duhului, în contextul noului legământ, este aceea de a transforma oamenii după chipul lui Hristos. În 2 Corinteni 3:18, el scrie: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Această transformare nu este un efort moral sau o reformă exterioară, ci o lucrare profundă a Duhului Sfânt în viața celui credincios. În contrast cu slujba vechiului legământ, care aducea condamnare prin Lege, slujba Duhului aduce viață și schimbare interioară. Tocmai această lucrare de transformare face posibilă închinarea autentică, în duh și în adevăr. Astfel, nu ritualul exterior, nu tradiția, nu sistemul religios garantează o închinare plăcută lui Dumnezeu, ci lucrarea regeneratoare și modelatoare a Duhului Sfânt în viața omului.

Se vor închina în adevăr …

Credem că sintagma „în adevăr”, din cuvintele Domnului Isus despre închinarea autentică, se referă la Cuvântul lui Dumnezeu. (4) De ce? Pentru că în Ioan 17:17, Isus afirmă: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Prin această declarație, devine evident că închinarea adevărată este ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu. Beniamin Fărăgău observă cu claritate că sfințirea realizată prin Cuvântul lui Dumnezeu este, de fapt, o lucrare a Duhului Sfânt: „Sfințirea prin adevărul Cuvântului este tot lucrarea Duhului Sfânt, căci Cuvântul este Sabia Duhului, instrumentul sfințirii noastre.” (5) Așadar, nu poate exista închinare „în adevăr” fără o aliniere continuă la Scriptură, care este normativă, și fără lucrarea activă a Duhului Sfânt, care aplică acel adevăr în viața credinciosului. Considerăm că această remarcă este deosebit de importantă în contextul discuției, deoarece samaritenii erau cunoscuți tocmai pentru tendința lor de a amesteca Cuvântul lui Dumnezeu cu obiceiurile neamurilor din jur. Religia lor era sincretistă adică un amestec între învățăturile moștenite din Legea lui Moise și practicile păgâne ale popoarelor în mijlocul cărora trăiau. În acest context, chemarea Domnului Isus la o închinare „în adevăr” este un apel clar la curăție doctrinară și la fidelitate față de revelația Scripturii. Nu orice formă de închinare este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu – doar cea care este conformă cu adevărul Cuvântului Său, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Adevărul nu se amestecă, nu se adaptează cultural, nu se modifică după gustul religios al vremii. El se trăiește așa cum a fost dat.

Mai mult, această legătură dintre adevăr și Cuvântul lui Dumnezeu este întărită și în cartea Psalmilor: „Dar Tu ești aproape, Doamne, și toate poruncile Tale sunt adevărul” (Psalmul 119:151 s.a.). Adevărul nu este doar o noțiune abstractă, ci este identificat concret cu poruncile lui Dumnezeu, cu tot ceea ce El a revelat în Scriptură. Prin urmare, un credincios autentic este cel care păzește poruncile lui Dumnezeu, așa cum sunt ele scrise în Cartea Sfântă. Ascultarea de Cuvânt nu este opțională, ci este dovada clară a unei relații vii cu Dumnezeu. Închinarea adevărată nu se exprimă doar prin cuvinte, ci și prin supunere față de voia lui Dumnezeu, exprimată în poruncile Sale. Domnul Isus afirma: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Aceeași temă este reluată și de evanghelistul Marcu, care consemnează atitudinea fermă a Domnului Isus față de câțiva cărturari și farisei care, în mod deliberat, înlocuiau porunca lui Dumnezeu cu tradițiile și obiceiurile omenești. În Marcu 7:1–13, Isus îi mustră direct: „Ați desființat cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră pe care ați dat-o mai departe. Și faceți multe alte lucruri de felul acesta” (v. 13). Prin aceste cuvinte, Domnul atrage atenția că orice formă de religiozitate care ignoră sau înlocuiește Scriptura, chiar dacă pare pioasă sau venerabilă, este o formă falsă de închinare. Dumnezeu nu este onorat prin tradiții care contrazic poruncile Sale, ci printr-o ascultare sinceră de Cuvântul Său.

Concluzie:

Din analiza textului din Ioan 4, împreună cu referințele biblice conexe, reiese cu claritate că închinarea autentică nu este o simplă manifestare religioasă, ci o realitate profund spirituală, posibilă doar prin lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu în viața omului. Închinarea adevărată este îndreptată exclusiv către Dumnezeu – nu către idoli, nu către oameni, și nu către sisteme religioase corupte. Samaritenii, deși sinceri în religiozitatea lor, se închinau „la ce nu cunoșteau”, amestecând adevărul cu obiceiurile neamurilor. Isus corectează această rătăcire, chemându-i pe oameni la o închinare curată, adresată doar Tatălui. Închinarea adevărată izvorăște dintr-o viață transformată de Duhul Sfânt – doar cei născuți din nou pot avea părtășie reală cu Dumnezeu. Așa cum Isus i-a spus lui Nicodim, fără nașterea din Duh, omul nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. Apostolii Ioan și Pavel susțin acest adevăr: credința nu se moștenește, ci se trăiește. Duhul Sfânt regenerează, locuiește în cel credincios și îl face capabil să se închine cu o inimă nouă. Închinarea adevărată se face „în adevăr” – adică în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărul nu este relativ, nu este cultural, nu este tradițional. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul afirmă că „toate poruncile Tale sunt adevărul” (Psalmul 119:151), iar Isus avertizează împotriva înlocuirii acestui adevăr cu tradiții omenești (Marcu 7:13). Închinarea devine falsă atunci când Scriptura este abandonată sau reinterpretată după voia omului.

Prin urmare, închinătorul adevărat este cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu prin Hristos, a fost născut din Duhul Sfânt, trăiește în ascultare de Cuvânt și Îl onorează pe Dumnezeu în mod personal, profund și conform cu adevărul revelat. Într-o cultură religioasă care poate fi saturată de forme fără fond, chemarea lui Isus rămâne actuală: „Tatăl caută astfel de închinători” (Ioan 4:23).

Trăim într-o societate care se consideră, în mare parte, „creștină”, dar în care închinarea autentică este adesea confundată cu tradiția, forma exterioară sau simpla apartenență confesională. Însă cuvintele Domnului Isus rămân la fel de actuale: „Tatăl caută închinători care să I se închine în duh și în adevăr.” Într-o lume plină de zgomot religios și forme goale, Dumnezeu caută oameni care Îl onorează cu inima, cu viața și cu ascultarea lor sinceră de adevărul Său. Întrebarea pentru fiecare dintre noi rămâne: sunt eu un astfel de închinător?

Referințe:

(1) Beniamin Fărăgău, 1 și 2 Împărați (Cluj-Napoca: Scriptum, 2016), 393

(2)Atât apostolul Ioan, cât și apostolul Petru afirmă clar că o credință autentică nu este una moștenită – nici pe linie familială, nici culturală, nici confesională. Nu este suficient să aparții unei tradiții sau să porți o etichetă religioasă. Credința adevărată este una personală, izvorâtă dintr-o relație vie și directă cu Hristos. Ioan vorbește despre „cei ce nu sunt născuți nici din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13), subliniind că nașterea din nou este o lucrare divină, nu un drept moștenit. Petru, la rândul său susține, „căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinți, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:18-19).

(3) Beniamin Fărăgău. Duhul Sfânt în Evanghelia după Ioan (Cluj-Napoca: Risoprint, 2014), 44

(4) Apostolul Pavel susține că Scriptura este singura normă de credință pentru un creștin: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să muster, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17).

(5) Fărăgău.Duhul Sfânt în Evanghelia după Ioan, 120