INIȚIATIVE CREȘTINE CONTEMPORANE DE RELAȚIONARE CU ISLAMUL

Carte: Inițiative creștine contemporane de relaționare cu islamul

Autor: Dinu Lăcătuș

Cartea o puteți achiziționa accesând site-ul: https://yeshuaistheway.org/product/initiative-crestine-de-relationare-cu-isalmul-dinu-lacatus

Introducerea cărți:

Primul dialog consemnat în creație s-a petrecut în Divinitate (să facem om…!), urmarea acestui dialog fiind crearea omului după chipul și asemănarea Sa, și astfel apariția și istoria vieții umane și-a început și desfășurat cursul ei, înțeleasă fiind doar în împletirea acesteia cu istoria Divinității. Tragedia s-a petrecut tot în urma unui dialog, extern de data aceasta (oare a zis Divinitatea cu adevărat...?), având urmări nefaste, până într-acolo încât relația dintre Divinitate și om să fie afectată. Atunci Divinitatea a hotărât o schimbare de paradigmă (paradigma divină), de la o relație externă, grădina Edenului, la o comuniune internă, Împărăția cerurilor, a cărei taină este însăși intimitatea Ei. Faptul că am exprimat taina Împărăției ca fiind inima Divinității, asta nu înseamnă că aceasta nu mai reprezintă o taină, ci dimpotrivă esența divină, iubirea, este atât de profundă încât și pentru eternitate va rămâne tot un mister pe care omul îl va trăi, misterul comuniunii, în care omul devine divin (...ca și ei să fie una în Noi...). Deoarece evoluția a o mie patru sute de ani de relaționare între creștinism și islam nu a ajuns la un rezultat încurajator, în teza de față propun o abordare diferită, nu având paradigma divină doar ca model și ca fundament, ci o pătrundere a acesteia în însăși esența relaționării pentru a o converti la o naștere din nou, din Divinitate, o pătrundere în esența katallasso, care este allasso, parcurgând misterul kenosis-theosis și realizând în final koinonia.

În momentul în care analizez această teză mă apropii cu deplină considerație de toți acei ce s-au sacrificat pe altarul relaționării, atât musulmani cât și creștini, acești profeți ai reconcilierii. Din respect pentru sacramentul ospitalității, în abordarea acestei teze voi da întâietate musulmanilor, cu amintirea plăcută a ospitalității ce îi caracterizează și ce mi-a fost oferită în toate împrejurările. Cu dorința sinceră și imparțială că această teză va fi citită și de musulmani și de creștini, același gând doresc să transmit ambilor, astfel încât atât unii cât și ceilalți să primească prin aceste cuvinte un singur mesaj, mesajul iubirii divine. Dar mai bine zis, nefiind profet și nefiind „glasul celui ce strigă în pustiu,” consider că această teză este ecoul atâtor glasuri musulmane și creștine ce le-am adunat, ecou ce am datoria să-l transmit mai departe.

O greutate covârșitoare însoțește toate cuvintele acestei teze, și anume cei ce nu mai pot vorbi, cei ce au trecut din viață nereconciliați, apoi toți cei al căror sânge a înroșit istoria. Ecoul glasului lor din eternitate doresc să răsune în aceste cuvinte. (Oprire…). O greutate și mai covârșitoare mă însoțește la fiecare cuvânt ce îl scriu, și anume glasurile celor prezenți, înăbușite de durerea celor dragi pierduți, lacrimile celor persecutați, inimile zdrobite și mâinile frânte, ce au fost înălțate înspre Dumnezeu, cu durerea cu atât mai sfâșietoare că însuși Dumnezeu le-a frânt. (Oprire…). Atunci când la un conciliu Mondial, cineva a pus problema în mod acuzator la adresa lui Dumnezeu: „Unde este Dumnezeu în situația în care lumea se zbate între viață și moarte, prin războaie, sărăcie, nedreptate?” un rabin a răspuns: „Dumnezeu este acolo unde l-ați lăsat când l-ați părăsit.” Totuși Dumnezeu nu a rămas acolo, nu Îi este în caracter să stea nepăsător. Moltmann surprinde aceasta într-o secvență de la Auschwitz:

„Trupele SS au spânzurat doi evrei și un copil în fața întregului lagăr. Oamenii au murit rapid dar chinurile copilului au durat o jumătate de oră. „Unde este Dumnezeu? Unde este El? a întrebat cineva în spatele meu. În timp ce copilul încă se zbătea în chinuri, am auzit pe acel om repetând iar: „Unde este Dumnezeu acum? Și atunci am auzit o voce în mine: „Unde este El? El este acolo. El este spânzurat acum împreună cu copilul.”

Deasemenea ecoul tuturor acestor glasuri doresc să străpungă pe toți aceia ce provoacă atâta durere, pentru că cerurile sunt mult prea îmbibate de lacrimi și sânge. „Până când Dumnezeule…? strigă cu durere cei de acolo. Doresc ca singurii care vor mai fi sacrificați „până când se va împlini numărul deplin” (care înseamnă să nu se piardă nimeni), să fie doar mesagerii reconcilierii.

Deoarece umanitatea conține în esența ei și latura afectivă, sau mai bine zis esența umanității este afectivitatea, abordarea academică a acestei teze va fi presărată și cu acest aspect, fără de care spectrul dintre shalom și koinonia ar deveni doar un set de concepte reci, ce nu caracterizează umanitatea și cu atât mai puțin Divinitatea, ce generează esența umanității.

Astfel, în introducere, înainte de a structura capitolele și cursul tezei, doresc să prezint o atitudine a oamenilor deșertului, tuaregii și alte triburi, atunci când aceștia se află în situația de conflict: Ține cont că atunci când cineva moare de foame, luptă ca să-ți ia bucata de pâine, dacă-i moare cămila, luptă ca să-ți ia cămila ta, dar dacă e mort de sete, nu luptă ca să-ți ia burduful de apă, pentru că s-ar putea vărsa în toiul luptei. Preferă să ajungă la o înțelegere, și asta ți-o spune unul care s-a născut în țara celor mai teribile secete.

Plecând de la atitudinea acestor oameni ai deșertului, alimentez speranța că musulmanii și creștinii ar putea ajunge și ei la o înțelegere, care este vitală. Lăsând deoparte hrana și cămila, cărora le putem atribui prin analogie proprietăți spirituale, elemente esențiale totuși, dar care nu se ridică la nivelul nevoii de apă în deșert, voi apela la imaginea unui musulman și a unui creștin în mijlocul deșertului iar între ei un burduf de apă. Știind că acel burduf (spiritual) conține eternitate, sau iubire, sau credință, sau speranță, sau toate la un loc, sau mai profund, acel burduf să conțină „Alhamduli’Llah! = Gloria Dei!” apoi știind că Divinitatea a condiționat eternitatea și esența musulmanului ca fiind dependentă de creștin și invers, eternitatea și esența creștinului ca fiind dependentă de musulman („Unde este fratele tău Abel?” Gen. 4:9), atitudinea celor doi este evidentă: trebuie să împartă apa, adică să împărtășească apa vieții.

Reflectând fugitiv la istoria omenirii, care ar fi fost cursul ei dacă Avraam ar fi dat Agarei o carte de reconciliere, și nu o carte de despărțire? Isaac și Ismael ar fi fost frați egali, lăsând astfel pe Yahveh să coordoneze cursul lor în istorie. Sau care ar fi fost cursul istoriei dacă părinții bisericii ar fi avut o atitudine reconciliatoare față de biserica orientală? Un simplu decret, și două treimi de creștini s-au pierdut, iar de aici întregului orient i s-a luat burduful.

Sau Cruciații să fi luptat cu armele luminii? Câți oameni vor mai merge încă în iad din cauza acestor cruciade care s-au petrecut atâtea veacuri în urmă?

Cât de dificil este acum să se îndrepte greșelile istoriei și cât de mare este prețul reconcilierii, până într-acolo încât creștinii să dea tot musulmanilor, așa cum acea femeie a cerut lui Solomon să nu taie copilul ci să-l dea celeilalte femei, până într-acolo încât creștinii să ajungă săraci în duh, îmbogățind astfel pe ceilalți, conform cu spiritul divin ce s-a făcut sărac pentru umanitate ca să o salveze.

Miroslav Volf, acest profet al reconcilierii, ce a gustat în viață și prețul excluderii, trăind într-o epocă postmodernă seculară ce se depărtează de „burduf,” purtând în sine povara atâtor veacuri de excludere dintre islam și creștinism, întrezărește totuși această speranță a reconcilierii. Abordarea academică, imparțială și de o deosebită profunzime a relației islamo-creștine a dumnealui, m-a determinat să-l urmez îndeaproape, căutând să îmbrac acest „burduf de apă” supervizat la tot pasul de Volf, în dialog filozofic, teologic, etic, istoric, social.

Deși dialogul cuprinde un proces vast ce parcurge drumul de la conversație până la comuniune, deși dialogul se poate construi doar pe un contract de sinceritate, în care cercetarea academică islamo-creștină să descopere adevăruri comune vitale, să confrunte realități și să genereze reconcilieri, totuși nu abordez teza sub vreunul din aceste aspecte, ce conțin anumite grade de ascendență înspre relaționare, cu un anumit grad de implicare a empatiei și chiar a simpatiei (un dialog civilizat exclude din start antipatia). Dialogul principal în teza de față se referă mai întâi la un dialog intern, după modelul divin, sau mai bine zis în spiritul divin („să facem om...”), urmând ca apoi dialogul extern să vină de la sine, sub forma unor reflecții validate de ambele părți, lipsite de subiectivism, sincretism, ecumenism uman, naționalism, armistiții sau orice altceva din acest fals spectru, ce sunt ofense la adresa Divinității, a demnității umane și a dialogului.

Astfel în primul capitol voi aborda realitatea excluderii, această rană provocată de om asupra omului în locul cel mai sensibil, al iubirii, al credinței, al speranței, cu consecințe nu numai asupra vieții ci și asupra eternității. Confruntarea, reamintirea și retrăirea rănii este totuși primul pas necesar în procesul reconcilierii. Deși totul se petrece în interior, în inima omului, această frământare trebuie proiectată în exterior ca și conținut comun al religiilor, națiunilor, ca și moștenire proprie de care trebuie să beneficieze, sau mai bine zis moștenire la care trebuie să participe, în rol de victimă sau persecutor.

În capitolul doi voi aborda dialogul islamo-creștin din perspectivă filozofică. Conceptele de Divinitate, de viață și moarte, de bine și rău, de transcendență și eternitate sunt accesibile într-o mai mare măsură pe acest teren filozofic decât în oricare altul. Până la „a de-numi” tot ce se afla în jurul lui Adam, a fost Cineva care le-a creat și le-a dat viață cu un scop divin.

În capitolul trei, voi continua această „de-numire” pe plan teologic, și dacă Adam a dat nume tuturor viețuitoarelor, este necesar și imperios ca „dogmatica” să denumească „viețuitoarele” cu o așa fidelitate divină încât să nu li se primejduiască viața și să viețuiască împreună. M-am folosit de această metaforă pentru a accentua datoria teologiei de a urmări permanent paradigma divină. O secțiune a acestui capitol se referă la eșecul islamo-creștin: o lume seculară, sătulă de dogmatici fără viață.

În capitolul patru voi aborda conținutul etic al celor două religii, cu accent pe dialogul iubirii, fără de care totul s-ar destrăma. Voi încerca o urcare în amonte până la origini, ad fontes, împreună cu cele două religii, unde voi constata un singur izvor, cu un singur gust. Apoi islamul va gusta din apa creștinului iar creștinul va gusta din apa islamului, urmând ca apoi cei doi să se pună de acord de câtă cantitate de sare este nevoie pentru ca apele să fie vindecate.

Dialogul istoric al ecumenismului va fi următorul capitol, care va avea mai multe secțiuni. Deși istoria este vastă, incompletă, subiectivă, iar interconectarea cursului istoriei cu factorul politic, social, religios pun în dificultate o reflecție obiectivă, reală, totuși voi urmări „firul roșu” ce străbate această țesătură, de multe ori plin de noduri până într-acolo încât să fie pus în situația de a nu mai putea fi folosit. Capitolul este structurat pe dialogul diferitelor personalități, apoi istoria dialogului catolic, ortodox, protestant cu islamul.

Dialogul tipologic este unul de importanță capitală și actuală, având în vedere că islamul și creștinismul împărtășesc un singur „burduf”: un singur pământ istovit, o singură atmosferă sufocată, o singură credință, o singură eternitate, o singură Divinitate.

Ultimul capitol, capitolul șapte, intitulat dialogul social, este o dare de seamă a musulmanilor și creștinilor înaintea lui Dumnezeu și a societății, în anticamera eternității. Deși pe parcursul tezei am făcut referiri și la poporul evreu, apoi mai sunt atâtea alte religii și concepții de viață, deoarece islamul și creștinismul reprezintă jumătate din populația planetei, dialogul nu presupune o excludere a celorlalți ci, dimpotrivă accentul pus pe situația islamo-creștină conține în sine parcurgerea acestui proces, de la excludere la koinonia, pentru întreaga umanitate.

Am intitulat capitolele sub denumirea de „dialoguri,” semnificația acestui termen fiind de fapt surprinderea oricăror inițiative și urme de relaționare, pe fondul cărora să se poată apoi spera și la construirea de poduri solide.