Zilele de naștere și originea lor păgână
Originea zilelor de naștere este în Egiptul antic. Potrivit Scripturilor, prima persoană care și-a serbat ziua de naștere este Faraon; „A treia zi, era ziua nașterii lui Faraon. El a dat un ospăț tuturor slujitorilor săi ...” (Genesa 40:20).
La început, creştinii au considerat ziua de naştere un ritual păgân. În primele sute de ani de existenţa, Biserica creştină a considerat ziua de naştere a unui om un lucru rău. În jurul secolului al IV-lea, creştinii şi-au schimbat atitudinea şi au început să sărbătorească ziua de naştere a lui Isus că sărbătoare a Crăciunului. Biserica a acceptat-o şi pentru a-i atrage de partea lor pe cei care sărbătoreau Saturnaliile romane.
Rădăcinile zilelor de naștere sunt în superstiție, magie, ocultism. Iată ce spunea un articol al unei reviste:
„Diversele obiceiuri care însoţesc astăzi aniversarea zilei de naştere au o lungă istorie. Ele îşi au rădăcinile în magie şi religie. Obiceiurile de a transmite felicitări, de a oferi daruri şi de a sărbători evenimentul — la lumina lumânărilor — aveau în vechime rolul de a-l ocroti de demoni pe cel sărbătorit şi de a-i garanta siguranţa pentru următorul an de viaţă. ... Până în secolul al patrulea, creştinismul a respins sărbătorirea zilei de naştere, considerând-o un obicei păgân”. (Schwäbische Zeitung (supliment al periodicului Zeit und Welt), 3/4 aprilie 1981, p. 4.)
Cei care au adăugat lumânările sunt grecii, ei oferind prăjituri în formă de Lună (Luna lui Artemis), în semn de preţuire pentru această zeiţă. Pentru a reda strălucirea Lunii şi frumuseţea ei, grecii aprindeau lumânări pe care le puneau pe aceste prăjituri, totul pentru a obţine un efect strălucitor. Cel mai probabil, grecii au luat ideea celebrării zilei de naştere de la egipteni.
Ralph Linton afirmă:
„Grecii credeau că orice persoană are un spirit ocrotitor, sau demon, care asistă la naşterea ei şi veghează asupra ei în cursul vieţii. Acest spirit avea o relaţie mistică cu zeul a cărui zi de naştere corespundea cu cea a persoanei. Romanii împărtăşeau şi ei această concepţie. ... Această idee s-a înrădăcinat în gândirea religioasă a oamenilor, iar o reflectare a ei este credinţa în îngerul păzitor, în zâna bună şi în sfântul patron. ... Obiceiul lumânărilor aprinse, înfipte în tort, a început la greci. ... Pe altarele din templu [dedicat lui Artemis] se puneau prăjituri cu miere, rotunde ca luna, şi se aprindeau lumânări. ... Potrivit credinţei populare, lumânările de la sărbătoarea zilei de naştere aveau o putere magică specială de a îndeplini dorinţele. ... Lumânările şi focurile sacrificiale au avut o semnificaţie mistică deosebită încă de pe timpul când omul a început să le înalţe altare zeilor săi. Lumânările sunt deci un omagiu adus copilului care-şi sărbătoreşte ziua de naştere; ele îi aduc onoare şi noroc... Felicitările şi urările de fericire fac parte din sărbătorirea acestei zile. ... Iniţial, ideea îşi avea rădăcinile în magie. ... Felicitările transmise cu ocazia zilei de naştere au puterea de a influenţa în bine sau în rău, fiindcă în această zi cel sărbătorit este mai aproape de lumea spiritelor.“ (Ralph și Adelin Linton, The Lore of Birthdays (New York, 1952), p. 8,18-20)
În iudaism nu se accepta ideea ca cineva să-și serbeze ziua de naștere. Patrick Fairbairn afirmă:
„În vremurile de mai târziu, evreii considerau aniversarea zilei de naştere o formă de închinare idolatră, concepţie confirmată din plin de ceea ce vedeau ei în ritualurile legate de această zi”. (Patrick Fairbairn, The Imperial Bible-Dictionari, vol. 1 (Londra, 1874), p. 225)
În toată Scriptura nu vom găsi nici măcar un apostol sau profet care și-a serbat ziua de naștere sau care măcar ar fi lăsat idea că cineva o poate serba. Enciclopedia Catolică afirmă:
„Dintre toţi sfinţii din Scripturi, nu se relatează despre nici unul că ar fi sărbătorit sau ar fi organizat un mare banchet cu ocazia zilei sale de naştere. Numai păcătoşii erau cei care făceau o ocazie de mare bucurie cu privire la ziua în care s-au născut în această lume de pe pămînt.”
În Noul Testament găsim scris că împăratul păgân Irod a fost cel care și-a serbat ziua de naștere.
„Totuș a venit o zi cu bun prilej, când Irod își prăznuia ziua nașterii, și a dat un ospăț boierilor săi, mai marilor oastei și fruntașilor Galileii” (Marcu 6:21)
Matei relatează următoarele:
„Dar, când se prăznuia ziua nașterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeților și a plăcut lui Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale și de ochii celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Și a trimes să taie capul lui Ioan în temniță. Capul a fost adus într-o farfurie și dat fetei, care l-a dus la mamă-sa” (Matei 14:6-11)
Din relatarea lui Matei în înțelagem că Irod a avut de ziua sa un mare ospăț la care au participat mulți oameni. În ziua sărbătoriri zilei de naștere, se pare că Irod a avut parte și de un dans erotic din partea ficei Irodiadei. La aceste sărbători idolatre, oamenii se lăsau în desfrâu trupului.
Apostolul Petru nu numai că interzice ținerea unei sărbători idolatre ci și participarea la aceste evenimente:
„Ajunge, în adevăr, că în trecut ați făcut voia Neamurilor și ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idolești neîngăduite” (1 Petru 4:3)
Iar apostolii la Conciliu de la Ierusalim au poruncit Neamurilor se se ferească de idolatrie:
„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate și de sânge” (Fapte 15:19-20)
